Banchize
     media: 0.00 din 0 voturi

Brr, e tare frig. Pe aici, pe balta cea mare plutesc bucăţi mari de tot de gheaţă. Azi am văzut pe una dintre ele nişte animale rotunde şi grase. Am sărit de pe vas pe bucata de gheaţă, dar animalele au fugit. M-am căţărat cu greu, pe lanţul de la ancoră, la loc pe vapor. Un lucru drăguţ e că nu se mai face zi, e noapte tot timpul. Nouă, pisicilor, ne place noaptea.


Toate pânzele sus
     media: 0.00 din 0 voturi

S-au întâmplat atâtea! Călătoresc de mult timp cu casele plutitoare. Am învăţat să înot! Mai mult, am început să-mi prind singur peşti! Sigur, pe vapor (aşa se cheamă casa plutitoare), sunt mormane de peşti, dar nimic nu se compară cu peştele vânat chiar de mine. Omorul dă un gust bun cărnii.
Marinarii m-au descoperit în cală de abia după o săptămână, când furam nişte peşte. M-au adoptat, şi acum mă hrănesc şi se joacă cu mine. Niciodată nu prea mi-a plăcut să mă joc. Dar sunt un motan cinstit, şi le prind şi lor peşti, pe care îi las pe punte.

Vaporul seamănă cu vehea mea casă, de unde am fugit, pentru că iar am oameni aproape. Dar e ceva ciudat la casa asta nouă. De aici, nu pot fugi, fiincă în jur e numai balta asta mare, şi am înţeles acum ce mare e, pur şi simplu nu se termină niciodată. Cu toate astea, niciodată nu m-am simţit atât de liber, nici când hălăuiam după mâţe noapte pe acoperiş (şi tare dor îmi mai e de mâţe), nici când băteam grădinile şi podurile vecinilor după şoareci, gândaci şi vrăbii adormite. Nu înţeleg de ce, poate pentru că vaporul se mişcă tot timpul, deşi cred că mai curând e de la mirosul ăsta de peşte, care mă îmbată.


Pregătiri de îmbarcare
     media: 0.00 din 0 voturi

Am ajuns la Balta cea Mare. E într-adevăr imensă, nu i se vede capătul. Am încercat să o beau, dar e foarte sărată şi mi s-a făcut rău. Lângă ea e doar nisip ud şi rece.
E aici un loc de unde un fel de case plutitoare pleacă pe Baltă. Am de gând să mă urc în secret pe una dintre ele. M-am dezobişnuit de tot de case, dar astea par altfel, foarte mari şi cu multe cotloane şi miros a peşte. Aşa o să plec pe Balta cea Mare, să văd unde se termină. Nu ştiu exact de ce fac asta, dar o pisică rătăcită nu se poate opri.


Balta cea mare
     media: 0.00 din 0 voturi

Aud că la fosta mea casă, cea de unde m-am rătăcit, a apărut un nou motan. I se spune Alifie Segundo, e încă pui şi e foarte răsfăţat. Toată lumea îl mângâie, şi el se întinde şi toarce şi uneori muşcă şi îşi înfige ghearele în om, aşa, în joacă. Mie nu prea îmi plăcea să fiu mângâiat, dar mereu aduceam oamenilor vrăbii şi şoareci morţi, le lăsam pe preşul de la intrare şi ei le luau, cred că au fost mulţumiţi.

Nici nu mai ştiu de când sunt o pisică sălbatică, fără stăpân. În ani pisiceşti, pare o eternitate. Am părăsit oraşul, depozitele mari pline cu pisici vagaboande nu-s pe gustul meu. Locuiesc pe câmpiile fără sfârşit, mă hrănesc cu păsări naive, dorm în nopţi fără felinare, doar cu stele. Ziua merg către răsărit. Aud că departe de tot se află un fel de baltă uriaşă şi sărată, atât de mare că nimeni nu-i vede capătul nici fundul, şi plină cu peşte. Un pescăruş mi-a povestitde ea, înainte să-l mănânc. Mă îndrept uşor-uşor către balta aia. Dacă o să o găsesc, nu voi mai suferi vreodată de foame.


De ce oamenii au un intelect redus
     media: 5.00 din 1 vot

Unul dintre lucrurile pe care nu le-am înţeles la uameni e de ce nu stau singuri. Oamenilor le e foarte teamă să stea singuri, de asta îşi iau pisici, ceea ce e foarte bine pentru ordinul nostru. Însă lipsa asta ciudată de singurătate cred că le dăunează foarte mult, şi de altfel cred că ăsta e unul dintre motivele principale pentru intelectul oamenilor este atât de redus.


Secret pisicesc
     media: 0.00 din 0 voturi

Mie cel mai mult în viaţă îmi place să mănânc, să dorm, să fac amor, şi încă ceva, ceva care este un mare secret pisicesc şi oricum nu există cuvinte pentru asta în limba oamenilor, cărora nu le place decât să mănânce, să doarmă şi să facă amor.


Despre hedonismul si morala pisicilor
     media: 0.00 din 0 voturi

Pisica a fost adesea definită ca fiind un id dezvelit şi atât. Cum că noi, pisicile, ne urmărim doar propria plăcere şi facem din asta un fel de artă, de desăvârşire. Căci există plăcere chiar în urmărirea plăcerii, ceea ce înseamnă că poţi să urmăreşti să urmăreşti plăcerea, căci şi în asta e o plăcere, iar pisicile urmăresc să urmărească să urmărească să urmărească [...] plăcerea. Şi astfel suntem pierdute zenonian într-o zonă infinită a plăcerii, un ocean hedonist fără margini .

Cum putem însă explica următoarele? Periodic, stăpânii mei găseau pe preş un şoarece sau o vrabie moartă. Sunt dintre cei care vor găsi în tributul meu motivaţii meschine, cum ar fi că în felul acesta îmi asiguram mâncarea, acoperişul şi protecţia. Nimic mai fals. Numai un jalnic cunoscător al firii oamenilor ar crede că aceştia ar refuza pisicii lor dreptul ei, în lipsa şoarecelui de pe preş. Nu, omul dă totul pe degeaba (şi încă ceva pe deasupra dacă îl laşi să te mângăie pe cap sau dacă te freci de picioarele lui), asta face omul, aşa cum noi pisicile primim totul. Aşa e legea naturii. Atunci de ce se inversează uneori lucrurile? De ce eu, motanul, am dăruit, de ce omul care mă îngrijea a primit?

Singur pe acoperiş, privind Luna, mă gândesc că în lume există un fel de morală universală, căreia nimeni nu i se poate împotrivi.


Bună ziua.
     media: 5.00 din 1 vot

Bună ziua. Numele meu este Alifie şi sunt un motan foarte rău. Am fost aşa de când eram mic. Plecam de acasă când vroiam eu, şi, dacă nu aveam chef să fiu mângâiat, nu fugeam, îmi înfigeam ghearele în imprudent. Aş fi vrut să fiu un motan imens, să rup în bucăţele toţi motanii din Ferentari şi să am eu toate pisicile. Din păcate am inima unui motan imens într-un corp firav: adesea mă întorceam acasă plin de răni groaznice, dar mereu fericit. Dacă vă place ideea de a muri la 200 de ani (pisiceşti), obezi, castraţi şi liniştiţi, nu vă reţin. Eu însă am să mor sfâşiat pentru o pisică sau o bucată de carne.

De fapt, probabil am şi murit. Acum cam un an, am plecat de acasă, într-una din campaniile mele, şi nu m-am mai întors. M-au plâns mult, dar degeaba. Mie mi-e dor doar de Grivei, prietenul meu, un dulău gigant şi foarte blând, care adormea adesea cu labele pe mine, de nici nu mai puteam să mă mişc, dar pe el nu mă supăram. Adio, vechi prieten, destinul tău e să nu pleci, al meu e să nu mă întorc.

Miau.

Ideea acestui blog nu e deloc originală, alţi fraţi au blogurile lor, cum ar fi Pisicu, şi nu numai.




   
 
 
Powered by www.ablog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare